Luceafărul - capodoperă romantică
„Luceafărul", publicat în 1883 în revista „Convorbiri Literare", reprezintă o narațiune alegorică despre destinul omului superior în lume. Poemul tratează teme filozofice profunde precum condiția geniului, aspirația spre cunoaștere și absolut, dar și contrastul dintre iubirea ideală și cea umană.
Personajele principale sunt simboluri puternice: Hyperion (simbolul geniului și al ființei superioare), Cătălina (frumusețe fizică lipsită de profunzime) și Cătălin (reprezentarea omului comun, preocupat de viața materială). Între aceste personaje se construiește o antiteză fundamentală care subliniază incompatibilitatea dintre absolut și lumea terestră.
Eminescu folosește o voce lirică indirectă, exprimând idei și sentimente prin intermediul simbolurilor. Limbajul artistic este elevat și muzical, cu un ton meditativ și solemn care susține gravitatea temelor abordate. Figurile de stil precum climaxul „Tra˘indı^ncerculvostrustra^mt/...Nemuritorșirece" accentuează mesajul filozofic.
Notă importantă: Poemul nu este doar o poveste romantică, ci o meditație profundă asupra condiției umane și a aspirației spre ideal, având în centru cultul geniului - una dintre trăsăturile definitorii ale romantismului.