Particularitățile unui text poetic romantic
„Floare albastră" se încadrează perfect în curentul romantic prin temele abordate, motivele literare și structura antitetică. Poezia dezvoltă motivul romantic al aspirației către idealul de iubire pură, întâlnit și la Novalis sau Leopardi, dar într-o viziune lirică proprie lui Eminescu.
Compoziția este construită pe o serie de opoziții romantice: eternitate-viață, masculin-feminin, geniu-ființă terestră, trecut-prezent. Tema iubirii se îmbină armonios cu tema naturii, creând cadrul feeric specific poeziei eminesciene: codrul, izvoarele, prăpastia, valea și luna.
Titlul fixează simbolul central al poemului - floarea albastră reprezintă aspirația spre fericire prin iubire, albastrul fiind culoarea infinitului și a idealului în viziunea poetului. Cele paisprezece strofe sunt structurate în patru secvențe poetice ce redau dialogul dintre două voci lirice: geniul (vocea masculină) și iubita.
Descoperă magia: Prima secvență a poeziei începe cu un reproș al fetei către geniu, care trăiește izolat în universul său spiritual. Observă cum Eminescu folosește metafore cosmice pentru a evidenția aspirația spre absolut a geniului: „Iar te-ai cufundat în stele/ Și în nori și-n ceruri nalte?"