Documente cu caracter constituțional
Primele texte care au pus bazele organizării moderne a statului român au apărut în secolul al XIX-lea. Regulamentele Organice (1828-1834), elaborate în timpul ocupației rusești, au fost primele legi fundamentale pentru Țările Române. Ele au introdus principiul modern al separării puterilor în stat și conceptul bugetului statului.
Proclamația de la Islaz din iunie 1848 a funcționat timp de o lună ca lege fundamentală în Țara Românească, reprezentând aspirațiile revoluționare ale momentului.
Convenția de la Paris (august 1858), elaborată de marile puteri europene, a stabilit că cele două țări se vor numi "Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești". Deși prevedea alegerea de domni și adunări separate, a creat două organisme comune: Comisia Centrală și Înalta Curte de Casație și Justiție de la Focșani. Convenția a inclus și desființarea privilegiilor feudale.
Bine de știut: Convenția de la Paris a reprezentat primul pas spre unificarea administrativă a Principatelor Române, deși marile puteri încercau să limiteze acest proces.
Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris (mai 1864) a fost elaborat după lovitura de stat a lui Alexandru Ioan Cuza, instaurând domnia sa autoritară. Prin acest act s-a înființat Corpul Ponderator (Senatul), introducându-se sistemul bicameral, și Consiliul de Stat, ai cărui membri erau numiți de domnitor.