Luceafărul de Mihai Eminescu
Apărut în 1883, Luceafărul este un poem romantic de inspirație folclorică și filosofică, reprezentativ pentru curentul romantic prin temele sale majore: condiția geniului, iubirea imposibilă, natura, și antitezele dintre cosmic-terestru și muritor-nemuritor.
Structurat în patru tablouri construite pe alternanța cosmic/terestru, poemul explorează drama omului de geniu care aspiră spre absolut. Primul tablou prezintă portretul fetei de împărat îndrăgostită de Luceafăr, al doilea surprinde idila dintre fata de împărat și Cătălin, al treilea înfățișează călătoria cosmică a Luceafărului, iar ultimul tablou revine la cuplul pământean Cătălin-Cătălina.
Expresivitatea limbajului poetic este susținută de figuri de stil precum aliterații, comparații și metafore, iar prozodia se remarcă prin rima încrucișată și măsura versurilor de 7-8 silabe.
Reține! Luceafărul este, în esență, o alegorie despre destinul geniului, condamnat la singurătate și incapabilitate de a se integra printre oamenii obișnuiți: "Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece."


































