Constituțiile democrate ale României
Prima constituție a României, cea din 1866, a fost adoptată în contextul aducerii lui Carol I pe tronul României. După abdicarea forțată a lui Alexandru Ioan Cuza, liderii politici l-au invitat pe prințul Carol de Hohenzollern Sigmaringen să conducă țara pentru a consolida tânărul stat român.
Constituția din 1866, elaborată după modelul belgian, era una foarte liberală, bazată pe trei principii democratice esențiale: separarea puterilor în stat, guvernarea reprezentativă și suveranitatea națiunii. Puterea executivă aparținea Domnului și guvernului, cea legislativă Domnului și Parlamentului bicameral, iar puterea judecătorească Înaltei Curți de Justiție și Casație.
Deși consacra libertăți importante precum libertatea persoanei și egalitatea în fața legii, această constituție avea și un caracter discriminatoriu prin articolul 7, care acorda drepturi politice doar creștinilor. Sistemul electoral era bazat pe vot cenzitar în colegii electorale, limitând participarea politică a majorității populației.
Știai că? Constituția din 1866 nu menționa suzeranitatea otomană, România comportându-se practic ca un stat independent, ceea ce a creat premisele obținerii independenței de stat în 1877.
După Marea Unire din 1918, când România și-a dublat suprafața și populația (cu creșterea procentului minorităților de la 8% la 33%), a devenit necesară adoptarea Constituției din 1923. Aceasta păstra în mare parte structura celei din 1866, dar aducea și noutăți importante: proclama România drept "stat național, unitar și indivizibil", introducea votul universal pentru bărbații peste 21 de ani și limita dreptul la proprietate, care căpăta o funcție publică.




























