Luceafărul - capodoperă a romantismului eminescian
Încadrat în curentul romantic, „Luceafărul" prezintă particularități specifice: tema geniului neînțeles, amestecul genurilor literare și prezența antitezelor puternice precum angelic-demonic, om comun-om de geniu sau terestru-cosmic. Sursele de inspirație sunt basmul „Fata din grădina de aur" și mitul folcloric al „Zburătorului".
Structurat în 98 de strofe împărțite în patru părți, poemul explorează două dimensiuni ale iubirii: cea ideală, cosmică și imposibilă dintre fata de împărat și Luceafăr, și cea terestră, realizabilă, dintre Cătălin și Cătălina. Prima și ultima parte îmbină planul cosmic cu cel terestru, creând o simetrie compozițională perfectă.
În prima parte, asistăm la nașterea unei iubiri prin contemplare între o ființă terestră superioară („O prea frumoasă fată") și Luceafărul, simbolul omului de geniu. Acesta se întrupează pentru ea într-un tânăr de o frumusețe ireală, dispus să-și sacrifice nemurirea din iubire. Partea a doua prezintă idila dintre Cătălina și Cătălin, a căror asemănare de nume sugerează apartenență la aceeași categorie - cea a omului comun.
Reține! Viziunea romantică a poemului se manifestă prin contrastul puternic dintre cele două lumi - terestră și cosmică, ilustrat prin motivele literare specifice: noaptea, castelul, umbra, luna, marea, oglinda și visul.
Partea a treia, esențială pentru înțelegerea poemului, surprinde călătoria lui Hyperion (numele cosmic al Luceafărului) către Demiurg pentru a cere renunțarea la nemurire. Dialogul lor evidențiază diferența fundamentală dintre lumea muritorilor și cea a nemuritorilor. În partea finală, Cătălin și Cătălina formează un cuplu adamic, iar Luceafărul, privind spre ei cu indiferență, își asumă condiția solitară prin celebrele versuri: „Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece".
Acest poem reflectă profunzimea gândirii eminesciene și reprezintă una dintre cele mai frumoase creații ale literaturii române, ilustrând magistral relația complexă dintre omul comun și omul de geniu.